
Visele
nu
se
cumpara,
visele
se
cauta,
se
gasesc si se traiesc.

Aceleasi negocieri. Aceleasi dorinte. Aceleasi vise. Aceleasi sperante.
Aceiasi prieteni. Acelasi barbat. Aceeasi casa. Aceleasi extaz. Acelasi miros. Aceeasi senzatie. Aceleasi batai ale inimii. Acelasi birou. Aceleasi indatoriri. Acelasi tip de pizza. Acelasi vin. Aceleasi regrete. Aceleasi multumiri. Aceeasi fericire. Acelasi dor. Aceleasi imbratisari.
Nimanui nu-i place rutina.
Unii chiar o urasc.
Insa uneori, poate fi cel mai bun lucru care ti s-a intamplat.
Da-mi, Doamne, iarna… sa ma adoarma, sa ma ingroape cu tot cu toamna.
Sa cada alba peste destine, sa nu mai stie nimeni de mine…
Cuvintele pe care nu le rostim se strang intr-un colt al sufletului nostru si zac nerostite, nefericite, rastalmacite.
Lucrurile la care ne gandim si nu reusim sa le concretizam niciodata se aduna undeva, in dedesubtul mintii si zbruda nebune pe acolo, disperate ca sunt incuiate si nu gasesc cale de iesire.
Suntem oameni. Avem drepturi si obligatii fata de propria noastra persoana.
Suntem datori sa ne facem viata frumoasa, asa cum o credem noi frumoasa pentru noi. Nu suntem obligati sa dam explicatii nimanui pentru nimic. Suntem raspunzatori sa luptam pana in panzele albe pentru credintele noastre, pentru dorintele, visele, iubirile noastre.

Compensari. Compensari de facturi, de bani, de sentimente, de tradari. Compensari de vieti, de sperante, de razbunari.
Te opresti uneori din nebunia de zi cu zi… si te intrebi daca asta e ceea ce iti doresti.

De fiecare data cand adormim impreuna, desi suntem morti de oboseala, stim ca n-o sa prea dormim. Pentru noi somnul in 2 nu e chiar somn… mai ales daca vreo luna plina ne ameninta ravnitoare pe geam. Ne uitam la ea si zambim.